Iar am fost la teatru. Încă o şansă pentru teatru.
De data aceasta piesa se numeşte “Croitorii cei mari din Valahia”. Piesa este o parabolă, după cum am văzut că spune chiar regizorul. Ideea este bună şi prezintă prezentul prin ochii trecutului,chiar pe vremea lui Basarab I. O lume strâmbă, cu susul în jos în care nepotismul, imaginea falsă şi falsul pentru imagine dansează o horă eternă.
Nu este genul de piesă pe care o poţi povesti, nu este “O scrisoare pierdută”. Trebuie să o vezi ca să înţelegi. Problema este că nu are un fir roşu. Acesta apare şi dispare datorită unor lucruri ieftine, care distrag (Îmi amintesc ce ne spunea maestrul Dan Hâdoreanu despre personajele implicate într-un spectacol de pantomimă: când un personaj mişcă, restul stau nemişcate pentru a nu distrage atenţia publicului.). Nu e nevoie de obscenităţi verbale sau la nivel de gest, nu e nevoie de femei şi bărbaţi despuiaţi. Nu e nevoie de comercial. De asta mergem la teatru, ca să scapăm de comercial.
Alt lucru enervant, au fost părţile când se vorbea sau se cânta în maghiară. Dacă nu ştii maghiară, îţi taie tot filmul. Eu unul mai pricep maghiară, dar cei de lângă mine se simţeau pur-şi-simplu frustraţi pentru că nu înţelegeau despre ce e vorba.
La final, publicul, în picioare, aplauda. M-am ridicat şi eu, ca să nu fiu printre puţinii, dacă nu singurul pe scaun. Am rămas surprins de reacţia asta. Chiar să merite piesa aplauze în picioare? Mă îndoiesc. Unde e simţul critic? Ce va face publicul când, Doamne-ajută va veni Teatrul Naţional cu o super piesă. Atunci presupun că lumea începe să leviteze. Bine, mai este varianta că multă lume din sală îi cunoaşte personal pe actori, si atunci e ca în familie. Si eu am făcut asta acum, pentru că îl cunosc pe unul dintre actori, care chiar a jucat bine şi chiar mi-a dat motiv să aplaud.
În concluzie sunt dezamăgit, din nou.
Partea bună este că am ajuns la concluzia că teatrul este locul unde găseşti cele mai drăguţe şi elegante fete din Petro. Lucrul ăsta se confirmă a doua oara. Singura problemă acum, este cum agăţi o fată la teatru … ?!:)
Filed under: Diverse
Parabola este o povestire alegorică cu un cuprins moral și cu un anumit tâlc. Din păcate, piesa de teatru pusă în discuție nu se încadrează în definiția de mai sus. La origine, titlul piesei este ”Croitorii cei mari din Valahia : O istorie apocrifă în cinci părţi” scrisă de Alexandru Popescu, cu scopul precis de a rezuma ”destinul românesc” compus din comedie și drama la un loc într-o îngemănare nu neapărat fericită.
Scamele realității istorice prezente în această piesă au fost periate de pe haina istoriei și ascunse publicului doritor de teatru, de momente penibile și nepotrivite contextului teatral. Dezamăgirea din partea mea ca și consumator de teatru a fost destul de mare; pentru prima dată mi s-au părut extrem de incomode scaunele din sala de teatru, pentru prima dată cei de pe scenă m-au făcut să îmi pun întrebări în legătură cu dorința de a reveni la teatru. Așteptam începerea stagiunii ca o reînviere a spiritului cultural atât de puțin prezent în acest oraș; întotdeauna am mers cu entuziasm, bucurie, curiozitate la fiecare piesă pusă în scenă. La final speram că următoarea piesă va fi mai bună și dădeam de fiecare dată o altă șansă. Acum nu știu: s-au strâns multe imagini neplăcute pe retină – poate îmi voi regăsi entuziasmul de la început când eram câțiva spectatori pe scenă, înfrigurați de aerul răcoros al unei săli neîncălzite, dar doritori să vadă ce au pregătit actorii de data aceasta cu resurse aproape inexistente. Acum teatrul ”I.D.Sârbu” a ajuns într-o altă etapă de existență, în care caloriferele sunt calde, sala de spectacol este plină, prețul biletului este rezonabil, (…) dar … farmecul nu mai este același.
Poate … poate … și din nou poate …